Tomb Raider (2018) sau de câte obiecte se poate izbi o femeie

Momentul ăla când ai chef de un film, în cazul meu de o găleată de popcorn după cozonac și sarmale (da, am fost la film în a doua zi de Paște), dar știi că nu e nimic tentant în ofertă. Intri rapid să vezi programul cinematografelor și nu te inspiră nimic. Totuși, îți aduci aminte că acum 100 de ani (ah, au trecut doar 17 de fapt) ai văzut un film miștocuț cu Angelina Jolie într-un costum care a făcut istorie și o postură pe care mai toți colegii tăi au avut-o pe perete la un moment dat. Nu e nevoie de suspans, pentru că m-a dat titlul de gol. Dacă n-ați văzut varianta din 2001… mai bine, pentru că nu aveți cu ce face comparație.

Filmele (trei la număr până acum) sunt făcute după jocul video cu același nume, care a debutat în 1996. Actualul e bazat pe varianta din 2013 și încearcă să explice cum a devenit Lara Croft o super-femeie.

Care-i urzeala?

Lara Croft are 20 și-un pic de ani (nu știm 100% cât are, ne dăm cu presupusul), e plină de bani și de independență. Din primele cadre ale filmului pare doar o tipă supărată pe viață și care, în mod evident, caută necazul cu lanterna. Tatăl ei, Lordul Richard Croft, căutător de artefacte și paranormal, dispare în urmă cu șapte ani, dar lasă în urmă o mare avere. Lara însă nu e interesată de banii familiei, dar responsabilitățile de om mare, ca mai toate lucrurile din film, o izbesc și ajunge în situația în care trebuie să declare decesul tatălui. Cu ocazia asta, descoperă unde a plecat el în ultima expediție – pe o insulă de negăsit, în căutarea mormântului unei împărătese japoneze, Himiko, care s-ar părea că poseda puterea de a aduce moartea – și decide, în ciuda indicațiilor lui, să-i calce pe urme. 

Dă-i, să urle!

Pentru un film care se vrea de acțiune și aventură, ar părea o premisă suficient de interesantă. Dar nu, în loc să ne țină în suspans puzzle-urile, deciziile pripite, situațiile-limită, bătăile pentru care e Lara Croft renumită, se dă startul seriei „oare pe ce să mai cadă, de ce să se mai lovească, ce să o mai lovească și de la ce înălțimi imposibile o mai putem arunca pe fată și scăpa cu asta, că spectatorii n-or să se prindă că viața nu mai are ce căuta în trupul eroinei. În plus, Alicia geme foarte credibil”.

Mi-a sărit puțin inima din piept de fericire când a apărut Daniel Wu pe ecran (vă povestesc curând ce e cu el și despre super-rolul său din Into the Badlands), dar acest practicant de wushu și arte marțiale abia dacă a dat un pumn în tot filmul.

Momente care să fi salvat situația au existat, iar regizorul și scenariștii chiar puteau să-și spele cumva păcatele, mai ales că actorii nu au fost infecți. Dar au insistat să dea cu Lara de pământ (se pare că la vârsta asta nu știa încă a bate cu eficiență), să-i facă total inutili pe ceilalți actori (nici pe ăla rău nu l-am urât, că n-am avut timp și nici nu mi-a păsat), iar intriga efectiv au sfeclit-o. A fost un mare nimic, pentru nimic. Nici de relaxare n-a fost bun.

În concluzie, Tomb Rider (2018) e DE MĂMĂLIGĂ. Merită văzut la TV, în lipsă de internet în casă, într-o zi în care plouă cu spume sau în situațiile în care ați pierdut un pariu.

De ce l-ai vedea, totuși?

Pentru că nu intră chiar în categoria filmelor chinuitoare, atunci aș spune că e OK dacă ai un moment în care nu vrei să gândești. DELOC. Și dacă vrei să vezi o gagică cu un super abdomen.

 

3 thoughts on “Tomb Raider (2018) sau de câte obiecte se poate izbi o femeie

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s