Avengers: Infinity War (2018) sau cum să treci de la agonie la extaz și de la extaz la agonie

Înainte de a începe, vreau să vă spun cu toată sinceritatea că acest film nu este pentru toată lumea. E un film la care se lucrează din 2008, deci 10 ani de acțiune, personaje, intrigi, hint-uri și relații care converg în acest punct. Da, puteți spune că e un film care discriminează și nu înseamnă că nu vă puteți uita la el, doar că necesită multe explicații înainte. În calitate de super-fan Marvel, dacă, totuși, vreți să-i dați o șansă, promit să scriu despre cine e cine și ce e ce. 🙂

Cred că e momentul să știți cu cine aveți de-a face, așa că… Salut, sunt Roxana și sunt super-mega-ultra-giga-fan Marvel. I’m nerdy and I know it. Am crescut cu Universul ăsta, am emoții când sunt anunțate trailerele, ador supereroii, iar cei de aici au un loc foarte special în suflețel.

Acum, back to business.

După cum spuneam în rândurile de mai sus, timp de 10 ani, în 18 filme, povestea a fost țesută ca să ajungă aici, în Avengers Infinity War, scena pe care se dă lupta supremă împotriva lui Thanos. Pe acest cap al tuturor răutăților l-am „cunoscut” prima oară în The Avengers (2012), când ni s-a confirmat că l-a ajutat pe Loki să facă prostii, dar povestea lui e aprofundată în Guardians of the Galaxy (2014). E mare, e mov, e rău, e inteligent, e pus pe treabă, caută cele șase Infinity Stones (bingo, de aici și Infinity War) și… e cam invincibil.

Care-i urzeala?

Nu e timp de recapitulări, așa că filmul intră direct în pâine, adică de la finalul lui Thor Ragnarok, când nava cu ultimii Asgardieni întâlnește o alta. Acum aflăm că la bordul ei e chiar Thanos, în posesia căruia se află una dintre cele șase pietre ale infinitului. Oh, my!

Lucrurile nu merg tocmai bine, așa că Ăsta-Rău mai face rost de-o piatră. Thor ajunge la Gardienii Galaxiei, iar Hulk aterizează la nimeni altul decât Doctor Strange. Astfel, acțiunea se desfășoară pe mai multe planuri, iar bătălia în mai multe direcții. Trupa se reunește (în ciuda divizării din Captain America: Civil War), dar nu chiar sub același cer. Unii luptă în Spațiu (Gardienii, Thor, Iron Man, Dr. Strange, Spider-Man), alții pe Terra (Hulk, Captain America, Black Widow, Scarlet Witch, Vision, Black Panther, Falcon, Winter Soldier, War Machine).

Thanos știe că două Pietre se află pe Pământ (cum care? Una e la Vision – Mind Stone, alta la Dr. Strange – Time Stone; adică una într-un capăt, celalată în altul), așa că îi trimite pe băieții lui veseli și mortali să le recupereze, timp în care el se duce după Reality Stone și Soul Stone. Filmul nu stă nicio clipă: e acțiune pură, emoție puternică, bătălie epică, toate presărate cu umorul à la Marvel. Treaba e cât se poate de serioasă, așa că fiți pregătiți. Însă lucrurile se încheie abia în 2019, așa că să aveți și asta în vedere.

Deci…

Din punctul meu de vedere, frații Russo au făcut o treabă senzațională, pentru că filmul ăsta este foarte ambițios. Să bagi sub același acoperiș viața și poveștile atâtor supereroi, cu firi diferite, umor diferit, personalități diferite și să nu lași nicio clipă impresia că sunt lipite cu scotch, aplauze la scenă deschisă! Asta mi-a plăcut cel mai mult la film, că totul s-a potrivit, iar povestea a curs ca un râu limpede. Au fost două miiiici momente de „WTF?!”, dar devin invizibile sub greutatea jocului actoricesc. Pentru că, da, deși e un blockbuster, oamenii ăștia joacă bine, te fac să râzi și să suferi alături de ei, iar asta e mega-important, pentru că ajungi să ÎȚI PESE.

Pentru mine, Avengers: Infinity War e filmul anului 2018 și e DE POPCORN aurit. Mergeți cu încredere la cinema, pentru că nu dezamăgește nicio clipă!

 

Logan Lucky (2017) sau cum să-ți faci norocul când te fugărește ghinionul

Există unele momente în care vreau un popcorn bun (bine, o găleată de popcorn bun), pe care să-l mănânc în scaun, la cinematograf. Doar că nu toate filmele care rulează atunci sunt neapărat pe Listă. Și, totuși, ziceam de popcorn… așa că, în general, aleg filmul care îmi face cu ochiul din scurta descriere, regie și distribuție (contează și rating-ul de pe IMDb, doar că în ultimii ani nu am prea fost pe aceeași lungime de undă). Uneori contează și afișul, mai ales dacă n-am pus ochii pe trailer până atunci.

Revenind, că totuși am pus titlul ăla cu un scop, am ajuns într-o zi la Logan Lucky. Nu aveam mari așteptări, dar faptul că era în regia lui Steven Soderbergh m-a liniștit puțin. Știți sigur ce-i cu Soderbergh, măcar după trilogia Ocean’s. În rolul principal sunt Channing Tatum și Adam Driver, care mi-au câștigat respectul, și un Daniel Craig cum nu l-ați mai văzut vreodată.

Care-i treaba:

Jimmy Logan (Channing Tatum), frate-su – Clyde (Adam Driver), și sora lor – Mellie (Riley Keough) sunt cunoscuți în oraș drept familia blestemată. Unde-s ei, hop și ghinioanele. După cum vă imaginați, viața lor nu e și nu a fost ușoară. Dar măcar devine interesantă, pentru că Jimmy e concediat și puțin cam supărat pe viață, așa că-și convoacă frățiorii și le propune să jefuiască seiful Charlotte Motor Speedway, în timpul unei curse NASCAR. Zis și făcut. Tot ce le trebuie, pe lângă o planificare impecabilă, e ajutorul lui Joe Bang (Daniel Craig), care, după cum ne spune și numele, e priceput în ale exploziilor. O mică problemă au: trebuie să-l scoată din închisoare, înainte de toate, ca după jaf să-l ducă înapoi. Simplu. Mai ales că Jimmy e șchiop, lui Clyde îi lipsește o mână, iar Joe e nebun. Noroc de Mellie că le are cu drifturile.

Toată acțiunea e tapetată cu un umor foarte fin, situații complet ridicole, stereotipuri la care nu te aștepți și niște personaje memorabile, jucate extrem de bine. Chiar te introduc în poveste, te surprind și te fac să îți pese ce li se întâmplă.

Ultima bucățică din film a fost mai „meh”, dar poate fi trecută cu vederea. Părerea mea e că această comedie merită văzută. E un film DE POPCORN! Și… dar să rămână între noi, i-am dat 8/10. Are tot ce trebuie, așa că PLAY fără regrete!

 

Filme cu porții sănătoase de cafteală

Vine un moment în viață când pur și simplu vrei să vezi o cafteală bună. Serios, e catartic. Nu mă înțelegeți greșit, nu susțin violența, dar parcă e bine când ăia răi mănâncă bătaie de la ăia buni; uneori cu stil și clasă. Recomand cu drag filmele de mai jos.

  1. The Matrix (1999), care nu știu dacă mai necesită prezentare, dar treacă de la mine. E regizat de nimeni alții decât Frații Wachowski (v-aș recomanda să fiți cu ochii pe ei care acum sunt ele, pentru că au scos câteva filme remarcabile). Keanu Reeves e piesa de rezistență, în rolul unui programator by day și hacker by night, Neo, care devine, fără voia lui, Alesul. Pentru că, lumea reală nu e deloc cea pe care o cunoaște, ci una care are nevoie de un salvator. Un film pur și simplu bun, cu mesaj, cu frământări și cu faze care și-au creat binemeritatul loc în istoria cinematografiei. Are una dintre cele mai apreciate scene de bătăiță. Ever!
     
  2. Ip Man (măcar cel din 2008). Ziceam mai sus de bătaia cu stil. Ei, nimic nu e mai stilat decât maestrul de Wing Chun Kung Fu, Ip/Yip Man. Unul dintre cei mai cunoscuți studenți ai săi a fost Bruce Lee, așa că vă puteți imagina că e tăticu’. Ideea e că acest stil de arte marțiale mi se pare absolut poetic. Postura, mișcările, tehnicile și loviturile sunt fascinante. Merită, mai ales dacă vă atrag astfel de filme și dacă nu vă deranjează cantoneza. Oricum, filmul nu e despre bătaie, e despre viață, alegeri și filosofie; toate astea, cu bătaie.
     
  3. Kill Bill: Vol 1 (2003), regizat de inconfundabilul Tarantino. Ăsta nu e un film cu bătaie, ci unul cu căsăpeală. Dedicat celor care înghit scenele puuuțin mai grafice. De fapt, ce tot spun aici. Tarantino e cunoscut pentru sânge și violență. Numai că, recunosc, la el nu mă deranjează. Uma Thurman e în rolul principal. E supărată și caută răzbunare. Bătăile sunt atât cu pumni, cât și cu picioare, dar mai mult cu katana. Coloana sonoră e minunată! Pentru zilele în care ai văzut și negru și roșu în fața ochilor.
     
  4. Transformers (2007) – bătaie între roboți. Să nu spuneți că nu vă ofer diversitate. Ideea e că am un soft spot pentru Bumblebee și Optimus Prime de când mă uitam la desenele animate cu ei. Și acum să apuc să îi văd atât de bine realizați cu ajutorul unor efecte speciale de stă mâța-n coadă, perfecțiune! Foarte pe scurt, pe Pământ ajunge să se dea o bătălie între două „rase” extraterestre, venite de pe planeta Cybertron: Autobots și Decepticons. Bătălia pentru putere, binele învinge răul, prietenia sparge bariere și super-mașini, toate redate cu un CGI remarcabil și o coloană sonoră bună de tot (creată de Steve Jablonski, ucenicul lui Hans Zimmer).
     
  5. Deadpool (2016), povestea anti-eroului din Universul Marvel și unul dintre filmele interzise copiilor sub 16 ani (R-rated) cu cele mai mari încasări din istorie. Ideea e că aici avem de-a face cu un specimen rar de film… bătaie cu caterincă. Pentru că Deadpool bate și cu replicile. Am râs cu lacrimi la fiecare pumn, picior și împușcătură. Ryan Reynolds este excepțional în rolul nebunului care salvează lumea în felul lui. Nu că ar vrea, dar până la urmă lasă de la el. Mai revigorată și revigorat ca după filmul ăsta, mai rar. Watch it!
     

Îmi opresc lista aici, cel puțin pentru moment. Pe voi ce filme cu bătaie v-au ușurat mental și sufletește? 🙂

Când prea mult e prea puțin (partea 1)

„You gotta see the… mooooviiieeee!”

Știți vorba aia „a treia oară-i cu noroc”? Ei, a patra cum o fi? Dar a cincea? Vă zic eu: cu sa-tis-fac-ți-e. Vine un moment în viața fiecăruia când simte că un film e făcut special pentru el. Nu e pentru amatorii genului, ci cu dedicație pe persoană fizică.

Am trecut prin mai multe astfel de momente, așa că am ajuns să văd unele filme de câteva ori (nu zic maximul de vizionări, că ajung subiect pentru psihoterapeuți).

În lista de mai jos nu sunt menționate cele care s-au nimerit la televizor când picoteam pe canapea sau cele cărora le-am mai dat o șansă pentru că oricum nu aveam alternative. Și nu le pomenesc nici pe cele pe care a trebuit să le mai văd o dată, pentru că nu le-am înțeles din prima (astea au locul lor într-o listă viitoare).

Ideea e că sunt unele filme pe care le iubești, dar a fost a one time thing, și filme pe care le iubești până la epuizare (ordinea de mai jos e aleatorie). Read More »

Tomb Raider (2018) sau de câte obiecte se poate izbi o femeie

Momentul ăla când ai chef de un film, în cazul meu de o găleată de popcorn după cozonac și sarmale (da, am fost la film în a doua zi de Paște), dar știi că nu e nimic tentant în ofertă. Intri rapid să vezi programul cinematografelor și nu te inspiră nimic. Totuși, îți aduci aminte că acum 100 de ani (ah, au trecut doar 17 de fapt) ai văzut un film miștocuț cu Angelina Jolie într-un costum care a făcut istorie și o postură pe care mai toți colegii tăi au avut-o pe perete la un moment dat. Nu e nevoie de suspans, pentru că m-a dat titlul de gol. Dacă n-ați văzut varianta din 2001… mai bine, pentru că nu aveți cu ce face comparație.

Filmele (trei la număr până acum) sunt făcute după jocul video cu același nume, care a debutat în 1996. Actualul e bazat pe varianta din 2013 și încearcă să explice cum a devenit Lara Croft o super-femeie.

Care-i urzeala?

Lara Croft are 20 și-un pic de ani (nu știm 100% cât are, ne dăm cu presupusul), e plină de bani și de independență. Din primele cadre ale filmului pare doar o tipă supărată pe viață și care, în mod evident, caută necazul cu lanterna. Tatăl ei, Lordul Richard Croft, căutător de artefacte și paranormal, dispare în urmă cu șapte ani, dar lasă în urmă o mare avere. Lara însă nu e interesată de banii familiei, dar responsabilitățile de om mare, ca mai toate lucrurile din film, o izbesc și ajunge în situația în care trebuie să declare decesul tatălui. Cu ocazia asta, descoperă unde a plecat el în ultima expediție – pe o insulă de negăsit, în căutarea mormântului unei împărătese japoneze, Himiko, care s-ar părea că poseda puterea de a aduce moartea – și decide, în ciuda indicațiilor lui, să-i calce pe urme. Read More »